MindFuel — Generația care nu mai știe să guste nimic — de la review-ul de o stea la cultura fast-forward: cum am ajuns să confundăm părerea cu competența

by Alex Cir­tu

România cu o stea

   Tră­im într‑o epo­că în care toa­tă lu­mea are ceva de spus și prea pu­țini mai au ceva de spus bine. Ro­mâ­nul mo­dern nu mai mer­ge la res­ta­u­rant să mă­nân­ce, ci să ana­li­ze­ze, să com­pa­re, să no­te­ze. A de­ve­nit un sport na­țio­nal să-ți ex­pri­mi in­dig­na­rea on­li­ne, să trans­formi o frip­tu­ră prea gă­ti­tă într‑o tra­ge­die pu­bli­că și o gre­șe­a­lă mi­no­ră într-un act de sa­bo­taj per­so­nal. Os­pi­ta­li­ta­tea nu mai în­seam­nă pri­mi­re, ci exa­men, iar cli­en­tul s‑a trans­for­mat din in­vi­tat în pro­cu­ror.

   E su­fi­cient să des­chizi Go­o­gle Maps și să vezi pa­ra­de­le de câte o stea, arun­ca­te cu non­șa­lan­ța cu care arunci un șer­vețel pe jos, doar pen­tru că „nu a fost cum mă aș­tep­tam”. Chel­ne­rul n‑a zâm­bit des­tul, por­ția a fost „mai mică de­cât pe Ti­k­Tok”, iar tim­pul de aș­tep­ta­re a de­pă­șit pra­gul emo­țio­nal de cinci mi­nu­te im­pus de ge­ne­ra­ția care cre­de că via­ța se de­ru­lea­ză la 1,5x. Toa­tă lu­mea vrea ra­pid, mult, ieftin și spec­ta­cu­los, dar fără să în­țe­lea­gă că în spa­te­le fi­e­că­rei far­fu­rii exis­tă oa­meni, efort, ore, ter­me­ne, ten­siuni, și da, une­ori obo­sea­lă. A de­ve­nit aproa­pe co­mi­că aceas­tă ten­din­ță de a trans­for­ma fi­e­ca­re ex­pe­rien­ță într-un ver­dict. Nici nu se mai mă­nân­că pen­tru plă­ce­re, ci pen­tru va­li­da­re. Oa­me­nii nu mai co­man­dă ce le pla­ce, ci ce „ara­tă bine în sto­ry”, nu mai ca­u­tă gus­tul, ci con­fir­ma­rea că sunt de par­tea „co­rec­tă” a tren­du­lui. Și to­tuși, iro­nia su­pre­mă este că, în timp ce toți se pri­cep la gust, pu­țini mai știu să‑l re­cu­noas­că.

TikTok, microfoanele și microvedetele

   Dacă pe vre­muri tre­bu­ia să ai ani de ex­pe­rien­ță ca să-ți per­miți să emiți o pă­re­re pu­bli­că des­pre un pre­pa­rat, as­tăzi e su­fi­cient să ai o ca­me­ră fron­ta­lă și un cont de Ti­k­Tok. Avem o în­trea­gă ge­ne­ra­ție de ado­les­cenți care n‑au în­vă­țat nici să-și spe­le sin­guri far­fu­ria, dar care ofe­ră lec­ții de pla­ting și eva­luări de tex­tu­ră cu aplom­bul unui ju­rat Mi­che­lin. Sunt co­pii care pro­nun­ță „fine di­ning” cu ac­cen­tul po­tri­vit, dar pen­tru care di­fe­ren­ța din­tre o re­duc­ție și o re­du­ce­re e, de fapt, doar una de li­te­ră. Fil­mea­ză frip­turi cu te­le­fo­nul tre­mu­rat, gus­tă două îm­bu­că­tu­ri și de­cla­ră so­lemn: „nu re­co­mand, nu me­ri­tă hype-ul”. Și, evi­dent, cli­pul de­vi­ne vi­ral, pen­tru că in­dig­na­rea vin­de mai bine de­cât bu­cu­ria, iar o ex­pe­rien­ță proas­tă, re­a­lă sau in­ven­ta­tă, se dis­tri­bu­ie de zece ori mai re­pe­de de­cât una bună. Într‑o lume în care aten­ția e mo­ne­dă, cel care stri­gă mai tare e rege, in­di­fe­rent de cât de pu­țin are de spus. Și nu poți să‑i con­damni pe de­plin. Au cres­cut într-un me­diu în care toa­tă lu­mea se fil­mea­ză, se ex­pri­mă, se ex­pu­ne. Doar că ni­meni nu i‑a în­vă­țat di­fe­ren­ța din­tre a avea o pă­re­re și a în­țe­le­ge un su­biect. Ni­meni nu le‑a spus că nu ori­ce „nu mi‑a plă­cut” e o ana­li­ză și că a cri­ti­ca o far­fu­rie nu te face cri­tic.

   Unii in­tră în res­ta­u­ran­te și fil­mea­ză fără să în­tre­be, fără să res­pec­te oa­me­nii care mun­cesc aco­lo, ca și cum to­tul li s‑ar cu­ve­ni doar pen­tru că au un cont pu­blic. Cer aten­ție, cer tra­ta­ment spe­cial, aș­teap­tă scu­ze pen­tru că os­pă­ta­rul nu le‑a re­cu­nos­cut im­por­tan­ța di­gi­ta­lă. Și to­tul se în­che­ie cu o pro­po­zi­ție dra­ma­ti­că: „ex­pe­rien­ță dez­a­mă­gi­toa­re, nu re­co­mand”. În spa­te­le aces­tor ges­turi nu e ne­a­pă­rat ră­u­ta­te, ci gol. Un gol edu­ca­țio­nal, un gol emo­țio­nal, un gol de sens. Pen­tru că n‑ai cum să apre­ciezi efor­tul dacă n‑ai tră­it nici­o­da­tă efor­tul. N‑ai cum să res­pecți mun­ca al­to­ra dacă n‑ai mun­cit nici­o­da­tă cu ade­vă­rat. Și n‑ai cum să în­țe­legi gus­tul dacă ai cres­cut doar cu fast food, bă­u­turi dulci și va­li­da­re in­stant.

Părinții care au stricat generația

   Toți acești ado­les­cenți care as­tăzi fac re­cen­zii și dau ver­dic­te fără să aibă ha­bar ce e o tură de mun­că de 12 ore nu s‑au năs­cut așa. Au fost cres­cuți, mo­de­lați, în­cu­ra­jați și mai ales, ne­con­tra­ziși!!! Au avut pă­rinți care au con­fun­dat li­ber­ta­tea cu lip­sa to­ta­lă de li­mi­te, pă­rinți care și-au pro­pus să le fie pri­e­te­ni, nu mo­de­le, pă­rinți care au con­si­de­rat că cea mai mare do­va­dă de iu­bi­re e să nu le spu­nă nici­o­da­tă „nu”. Ge­ne­ra­ția „să nu‑i stric co­pi­lă­ria” a pro­dus ge­ne­ra­ția care n‑are co­pi­lă­rie de­loc, ci doar un șir nesfâr­șit de va­li­dări ar­ti­fi­ci­a­le. Co­pii lă­u­dați pen­tru ori­ce, fe­li­ci­tați pen­tru ni­mic, în­vă­țați că pă­re­rea lor e la fel de im­por­tan­tă ca ex­pe­rien­ța ori­cui alt­cui­va. Oa­meni ti­neri cres­cuți cu ide­ea că sunt spe­ciali doar pen­tru că res­pi­ră, că lu­mea tre­bu­ie să se adap­te­ze la ei, că au­to­ri­ta­tea e ceva opre­siv și că ori­ce re­gu­lă e o for­mă de abuz.

   Pă­rin­ții sunt ade­vă­ra­ții vi­no­vați, mai exact cei care au con­fun­dat edu­ca­ția cu „fe­ri­ci­rea per­ma­nen­tă”, care au cres­cut co­pii in­ca­pa­bili să su­porte di­scon­for­tul, frus­tra­rea sau eșe­cul. Au în­vă­țat că tre­bu­ie să fie pro­te­jați de ori­ce du­re­re, de ori­ce ne­plă­ce­re, de ori­ce for­mă de re­a­li­ta­te, și când acești co­pii ajung în con­tact cu lu­mea, îi lo­veș­te ceva ce nu știu să pro­ce­se­ze: via­ța nu are fil­tru și nici bu­ton de edi­ta­re! Și atunci re­ac­țio­nea­ză exact cum au fost în­vă­țați: fac gă­lă­gie: scriu re­cen­zii, cer des­pă­gu­biri, ame­nin­ță cu pos­tări! Nu pen­tru că au drep­ta­te, ci pen­tru că nu știu alt­fel să ges­tio­ne­ze frus­tra­rea!  Sunt co­pi­ii care, în loc să fie în­vă­țați să-și cea­ră scu­ze, au fost apă­rați. Aceștia sunt co­pi­ii care n‑au au­zit nici­o­da­tă „ai greșit”, dar au au­zit des „nu te‑a în­țe­les lu­mea”. Sunt co­pi­ii pen­tru care ru­și­nea e o emo­ție ne­cu­nos­cu­tă, iar res­pec­tul e op­țio­nal.

   Și, mai grav, sunt co­pi­ii care au vă­zut cum pă­rin­ții lor dau vina pe „sis­tem”, pe „al­ții”, pe „no­roc”, dar nici­o­da­tă pe pro­pri­i­le de­ci­zii.

   Cum să crești un co­pil res­pon­sa­bil, când tu în­suți tră­iești fără res­pon­sa­bi­li­ta­te? Iro­nic, nu?  Aceas­tă ge­ne­ra­ție de pă­rinți a cres­cut co­pii care cer re­cu­noaș­te­re fără me­rit, drep­turi fără da­to­rii și apla­u­ze fără efort. Iar acum, acești co­pii sunt adulți ti­neri care con­fun­dă like-uri­le cu va­loa­rea, fo­l­lowe­rii cu pri­e­te­nii și no­to­ri­e­ta­tea cu sen­sul.

Când munca a devenit rușinoasă

   Exis­tă un tip de ru­și­ne foar­te stra­nie care a apă­rut în ul­ti­mii ani, o ru­și­ne de a munci, de a te im­pli­ca, de a transpi­ra, de a în­vă­ța ceva de jos. Tot mai mulți ti­neri vor „un job care să le pla­că”, „o echi­pă cool”, „un vibe bun”, dar pu­țini vor să-și câști­ge lo­cul, să-și asu­me gre­șe­li­le, să re­zis­te la pre­siu­ne. E o ge­ne­ra­ție care vrea re­zul­ta­te fără pro­ces, ex­pe­rien­ță fără sa­cri­fi­ciu și res­pect fără per­for­man­ță.

   Îi vezi cum vin la in­ter­viu cu un aer de su­pe­ri­o­ri­ta­te amu­zant, ce­rând „fle­xi­bi­li­ta­te”, „work-life ba­lan­ce” și „re­cu­noaș­te­re”.
Au lu­crat trei luni într-un loc și îți ex­pli­că deja „unde gre­șeș­te ma­na­ge­men­tul”. Le vor­bești des­pre mun­că, iar ei îți răs­pund cu „nu vreau să mă ex­ploa­te­ze ni­meni”. Îți dai sea­ma ra­pid că nu e des­pre ex­ploa­ta­re, ci des­pre re­zis­ten­ță la di­scon­fort. Acești oa­meni nu știu cum e să rămâi pes­te pro­gram fără să te plângi, să faci un efort su­pli­men­tar fără să aș­tepți apla­u­ze, să-ți pese de un re­zul­tat chiar dacă nu e al tău. Nu pen­tru că sunt răi, ci pen­tru că n‑au fost cres­cuți să în­țe­lea­gă va­loa­rea mun­cii.
Au fost cres­cuți să cre­a­dă că to­tul tre­bu­ie să fie ușor, ra­pid și plă­cut. Că eșe­cul e o trau­mă și că ori­ce ce­rin­ță e un abuz.

   Am ci­tit într-un ar­ti­col acum câ­te­va luni o fra­ză care mi‑a ră­mas în min­te: “mulți din­tre ei își urăsc pa­tro­nul îna­in­te să‑l cu­noas­că”. Îl dis­pre­țu­iesc din prin­ci­piu, pen­tru că au fost în­vă­țați că „an­ga­ja­to­rul pro­fi­tă”, fără să în­țe­lea­gă ce în­seam­nă taxe, con­tri­bu­ții, con­ce­dii, rate, sau res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a sus­ți­ne o echi­pă în­trea­gă. Cei care au în­cer­cat vreo­da­tă să de­vi­nă an­tre­pre­nori și-au schim­bat ra­pid to­nul. Pen­tru că atunci când ajungi de par­tea cea­lal­tă a me­sei, în­țe­legi brusc că ba­nii nu se fac din aer, că sa­la­ri­i­le nu cresc din like-uri și că pro­fi­tul nu e o cri­mă, ci oxi­ge­nul care-ți ține afa­ce­rea vie. Dar până aco­lo, ma­jo­ri­ta­tea pre­fe­ră să cri­ti­ce. E mai ușor să scrii o re­cen­zie ne­ga­ti­vă de­cât să scrii o ce­re­re de an­ga­ja­re. E mai sim­plu să râzi de ci­ne­va care mun­ceș­te de­cât să mun­cești tu. Și bi­ne­în­te­les, e in­fi­nit mai con­for­ta­bil să te vic­ti­mi­zezi de­cât să te ri­dici.

Cultura fast-food – mâncarea fără amintiri

   Ge­ne­ra­ția care azi de­ci­de cine „me­ri­tă o stea” e ace­eași care a cres­cut fără gust. Nu mai știu cum mi­roa­se o mân­ca­re gă­ti­tă lent, nu știu ce în­seam­nă să cu­reți le­gu­me, să lași ceva la foc mic, să simți răb­da­rea ca in­gre­dient. E ge­ne­ra­ția pen­tru care gus­tul co­pi­la­ri­ei în­seam­nă gus­tul “Glo­vo”.
   Au cres­cut cu fast-food, chip­suri, bă­u­turi co­lo­ra­te și mân­ca­re gă­ti­tă în 4 mi­nu­te.
   To­tul tre­bu­ie să fie in­stant, cro­cant, vi­ral și con­ve­na­bil. Dacă îi pui să-ți scrie do­uă­zeci de pre­pa­ra­te cu care au cres­cut, n‑ar ști de unde să în­cea­pă. N‑au amin­tiri culi­na­re, ci re­cla­me.
   N‑au po­vești de fa­mi­lie le­ga­te de mân­ca­re, ci tren­duri de pe Ti­k­Tok. Mân­ca­rea a în­ce­tat să mai fie o for­mă de iden­ti­ta­te, a de­ve­nit un pre­text pen­tru con­ți­nut. De aici vine și lip­sa de res­pect pen­tru in­dus­tria os­pi­ta­li­tă­ții. Pen­tru ei, far­fu­ria e un pro­dus de con­sum ra­pid, nu un act de mun­că. Nu exis­tă vre­un gând pen­tru omul care a gătit‑o, pen­tru lan­țul în­treg din spa­te.
Tot ce con­tea­ză e să fie „in­sta­gra­ma­bi­lă” și să adu­ne re­ac­ții.

   Și to­tuși, pa­ra­do­xal, mulți din­tre ei vor­besc des­pre „di­ver­si­ta­te culi­na­ră”, des­pre „ex­plo­ra­rea gus­tu­ri­lor lu­mii”, dar în afa­ră de trei fe­luri de car­tofi pră­jiți și o piz­za cu mar­gi­ne um­plu­tă, n‑au mân­cat ni­mic cu ade­vă­rat di­fe­rit. Cer ex­pe­rien­țe exo­ti­ce, dar res­ping ori­ce nu în­țe­leg. Vor au­ten­ti­ci­ta­te, dar o ca­u­tă în am­ba­la­je lu­cioa­se; e o cul­tu­ră care con­fun­dă abu­n­den­ța cu ra­fi­na­men­tul și cu­ri­o­zi­ta­tea cu su­per­fi­ci­a­li­ta­tea.

De la review la revoltă

   Am ajuns într-un punct în care o sim­plă ne­în­țe­le­ge­re în­tre cli­ent și os­pă­tar se trans­for­mă într‑o cri­ză pu­bli­că, un clip vi­ral și o lec­ție de mo­ra­lă li­vra­tă de oa­meni care n‑au în­țe­les nici­o­da­tă ce în­seam­nă să fii de cea­lal­tă par­te a ba­ri­ca­dei. O lin­gu­ră de supă văr­sa­tă de­vi­ne do­va­da „lip­sei de pro­fe­sio­na­lism”, un zâm­bet lip­să se trans­for­mă în „ati­tu­di­ne agre­si­vă”, iar un preț care nu se ali­ni­a­ză cu bu­zu­na­rul per­so­nal e auto­mat „ho­ție”.

   To­tul se ju­de­că in­stant, fără con­text, fără per­spec­ti­vă, fără do­rin­ța de a în­țe­le­ge.
Tră­im într‑o epo­că a re­ac­ți­ei, nu a re­flec­ți­ei. Iar re­ac­ți­i­le sunt ra­pi­de, emo­țio­na­le și su­per­fi­ci­a­le, pen­tru că avem de‑a face cu o lume care co­men­tea­ză îna­in­te să ci­teas­că, cri­ti­că îna­in­te să gus­te și anu­lea­ză îna­in­te să as­cul­te.

   „Nu re­co­mand!” Am în­ce­put să am aler­gie la aces­te două cu­vin­te arun­ca­te cu non­șa­lan­ță, dar care pen­tru un bu­si­ne­ss mic pot în­sem­na o săp­tămâ­nă de vân­zări pier­du­te, un an­ga­jat des­cu­ra­jat, o echi­pă în­trea­gă care se în­trea­bă ce‑a greșit. De cele mai mul­te ori, n‑a greșit ni­meni. Doar că omul din față avea o zi proas­tă și voia să o plă­teas­că cui­va. De cele mai mul­te ori plătim pen­tru frus­tră­ri­le ge­ne­ra­te de terți din vie­ți­le lor.  Exis­tă o vo­lup­ta­te în a cri­ti­ca, o plă­ce­re per­ver­să în a da cui­va o lec­ție, o for­ma mo­der­nă de pu­te­re a ce­lor care nu con­tro­lea­ză ni­mic în via­ța lor, dar simt că pot con­tro­la re­pu­ta­ția al­tu­ia.
   Un sin­gur tap pe ecran, o stea în mi­nus și gata, sen­ti­men­tul de im­por­tan­ță e re­că­pă­tat. ALELUIA! Ni­meni nu mai în­va­ță să se plân­gă cu de­cen­ță, să ofe­re fe­e­d­ba­ck cu res­pect, să în­țe­lea­gă că o gre­șe­a­lă mi­no­ră nu de­fi­neș­te un om. In­ter­ne­tul a de­ve­nit tri­bu­na­lul glo­bal în care toți sunt ju­de­că­tori, iar sen­tin­țe­le se dau fără pro­ces.

Ironia supremă

   Cea mai mare iro­nie e că ace­eași ge­ne­ra­ție care pre­tin­de „res­pect” e cea care nu‑l ofe­ră. Ge­ne­ra­ția care vor­beș­te des­pre „in­clu­si­vi­ta­te” și „di­ver­si­ta­te” e cea care anu­lea­ză oa­meni pen­tru o sim­plă gre­șe­a­lă. Aceștia sunt cei care care mi­li­tea­ză pen­tru em­pa­tie, dar care râd la cli­pu­ri­le în care ci­ne­va gre­șeș­te! Sunt co­pi­ii cres­cuți cu ide­ea că lu­mea le da­to­rea­ză to­tul și care se re­vol­tă când des­co­pe­ră că via­ța nu are cus­to­mer su­pport. Sunt co­pi­ii care cer „ex­pe­rien­țe au­ten­ti­ce” dar nu știu ce e au­ten­tic, care de­cla­ră că iu­besc „oa­me­nii sim­pli” dar n‑ar re­zis­ta o zi în pan­to­fii lor. Că nu‑s Jor­dani sau Lo­u­is Vu­it­ton, ce nai­ba! Asta‑i ge­ne­ra­ția care face miș­to de chel­neri fără să în­țe­lea­gă că une­ori, în­tre un zâm­bet și o cri­ză, e doar o ches­tiu­ne de sa­la­riu în­târ­zi­at sau de co­pil bol­nav acasă…Și, pa­ra­do­xal, ace­eași ge­ne­ra­ție care râde de mun­ca al­to­ra e cea care se teme cel mai tare să fie ju­de­ca­tă. Pen­tru că din­co­lo de ecra­ne, din­co­lo de in­dig­na­re, din­co­lo de fil­tre­le care le ne­te­zesc fața și le edi­tea­ză re­a­li­ta­tea, se as­cun­de o fra­gi­li­ta­te enor­mă: fri­ca de a nu fi su­fi­cienți! Ce nu stiu ei e că e cale lun­gă până la a fi su­fi­cient. Mai e mul­tă mă­mă­li­gă de mân­cat până aco­lo. Și nu din aia de fine din­ning.
   De aici vine tot, dintr‑o ne­si­gu­ran­ță ge­ne­ra­lă îm­bră­ca­tă în ati­tu­di­ne, dintr‑o ne­vo­ie de a de­mon­stra că știi ceva, chiar și atunci când nu știi ni­mic. Cum spu­nea Cio­ran, cu lu­ci­di­ta­tea lui tă­i­oa­să: „Vreau să nu mai ştiu ni­mic, nici mă­car să ştiu că nu ştiu ni­mic.” O ge­ne­ra­ție în­trea­gă care se zba­te să pară că știe, dar care ar avea ne­vo­ie, mai mult ca ori­când, de li­niș­tea ace­lui „nu știu” asu­mat.

Concluzia amară: generația care nu mai știe să guste nimic

   Ge­ne­ra­ția care azi îm­par­te ste­le și ver­dic­te cu o se­ni­nă­ta­te de cri­tic TV e ace­eași care n‑a în­vă­țat nici­o­da­tă să gus­te via­ța. Au cres­cut într‑o lume unde to­tul tre­bu­ie să fie ra­pid, per­fect, ușor de di­ge­rat și ușor de arun­cat, o lume fără aro­me len­te, fără pa­u­ze, fără în­vă­ța­re, o lume unde emo­ți­i­le se con­su­mă ca fast-foo­dul: in­stant, fi­er­binți și fără va­loa­re a doua zi. Acești oa­meni nu mai știu ce în­seam­nă efor­tul din spa­te­le gus­tu­lui, nu mai știu ce e să aș­tepți, să apre­ciezi, să în­veți, să gre­șești, pen­tru că s‑au obiș­nu­it să cre­a­dă că to­tul li se cu­vi­ne, că tot ce exis­tă e fă­cut pen­tru con­for­tul lor și că dacă ceva nu se ali­ni­a­ză per­fect cu aș­tep­ta­rea lor de mo­ment, atunci acel ceva e „prost”. Nu e o ge­ne­ra­ție pier­du­tă, ci una care n‑a fost în­vă­ța­tă nici­o­da­tă ce e de gă­sit, n‑a fost în­vă­ța­tă să ca­u­te sens, ci doar să ca­u­te re­ac­ție, n‑a fost cres­cu­tă să apre­cie­ze, ci să eva­lu­e­ze, și, în loc să mă­nân­ce cu re­cu­noș­tin­ță, a în­vă­țat să în­ghi­tă cu aro­gan­ță.

   In­dus­tria os­pi­ta­li­tă­ții nu moa­re din ca­u­za cri­zei eco­no­mi­ce, ci din ca­u­za cri­zei de res­pect. Os­pi­ta­li­ta­tea nu mai e des­pre a oferi, ci des­pre a te apă­ra, iar gus­tul ade­vă­rat, al mun­cii, al de­cen­ței, al res­pec­tu­lui, a fost în­lo­cu­it de gus­tul amar al iro­ni­ei și al frus­tră­rii. Poa­te că nu toți sunt așa, cu si­gu­ran­ță exis­tă ti­neri ex­tra­or­di­nari, edu­cați, lu­cizi, care mun­cesc, care res­pec­tă, care în­țe­leg, dar, din pă­ca­te, se pierd în zgo­mo­tul ce­lor mulți, al ce­lor care cred că opi­nia e armă și că ade­vă­rul e o ches­tiu­ne de per­cep­ție.

   Și to­tuși, într‑o zi, poa­te vor în­țe­le­ge:
‣ Când vor plăti pri­mul sa­la­riu;
‣ Când vor rămâ­ne fără bani îna­in­te de fi­na­lul lu­nii;
‣ Când vor fi cri­ti­cați pe ne­drept, doar pen­tru că alt­cui­va „nu i‑a plă­cut”.

Atunci, poa­te pen­tru pri­ma dată, vor gus­ta ade­vă­rul.

Ge­ne­ra­ția care nu mai știe să gus­te ni­mic are to­tuși un ta­lent ie­șit din co­mun: știe să mes­te­ce oa­meni!