MindFuel — Pupincurismul: moneda de schimb a mediocrității moderne

by Alex Cir­tu

Când performanța devine problemă și minciuna devine politică internă

   Exis­tă un mo­ment în via­ța fi­e­că­rui om care mun­ceș­te se­ri­os în care în­ce­pe să vadă clar ceea ce, până atunci, a re­fu­zat să cre­a­dă: că în mul­te lo­curi efor­tul nu este răs­plătit, ci ex­ploa­tat, că se­ri­o­zi­ta­tea este con­si­de­ra­tă o exa­ge­ra­re, iar ini­ția­ti­va de­vi­ne un mo­tiv de di­scon­fort. În cli­pa în care ri­dici stan­dar­dul, nu de­vii un exem­plu, ci o pro­ble­mă, iar sis­te­mul, în loc să te apre­cie­ze, în­ce­pe să se ape­re. Schim­ba­rea, în te­o­rie, este do­ri­tă de toți, dar în prac­ti­că este ac­cep­ta­tă doar atâ­ta timp cât nu de­ran­jea­ză pe ni­meni, iar aco­lo în­ce­pe tea­trul co­lec­tiv al com­pli­ci­tă­ții. Toa­tă lu­mea o cere, dar când apa­re, fi­e­ca­re o res­pin­ge în tă­ce­re, spe­rând că va ple­ca de la sine. Mo­ti­vul e sim­plu: schim­ba­rea are pros­tul obi­cei de a scoa­te ade­vă­rul la su­pra­fa­ță, iar ade­vă­rul, într-un sis­tem me­di­o­cru, nu lu­mi­nea­ză, ci or­beș­te.

   Într-un me­diu în care to­tul se face „cum s‑a fă­cut din­tot­dea­u­na”, ori­ce în­cer­ca­re de lo­gi­că de­vi­ne o for­mă de re­vol­tă. Dacă în­cerci să pui or­di­ne în haos ești con­si­de­rat ne­bun, dacă în­drăz­nești să spui „nu e nor­mal așa” ești eti­che­tat drept ne­ga­ti­vist, iar dacă în­trebi „de ce?” ești tra­tat ca un ele­ment di­fi­cil, un pe­ri­col pen­tru con­for­tul ge­ne­ral. Sis­te­mul nu se teme de in­com­pe­tenți, pen­tru că ei îi asi­gu­ră li­niș­tea. Sis­te­mul se teme de cei care gân­desc, pen­tru că gân­di­rea pro­voa­că ne­li­niș­te, iar ne­li­niș­tea este pri­mul pas spre schim­ba­re. Iar noi urâm schim­ba­rea cu toa­ta ființa noas­tră!

Micile mafii din interior

   În aproa­pe ori­ce echi­pă exis­tă un me­ca­nism tă­cut de auto­pro­tec­ție, o re­țea sub­ti­lă de oa­meni care nu se plac ne­a­pă­rat, dar se to­le­rea­ză re­ci­proc din in­te­res. Se aco­pe­ră unii pe al­ții, se la­u­dă în­tre ei, își pa­sea­ză gre­șe­li­le cu o na­tu­ra­le­țe ui­mi­toa­re și știu per­fect cum să pară ocu­pați fără să facă, de fapt, ni­mic. Nu ino­vea­ză, dar orches­trea­ză, nu per­for­mea­ză, dar ma­ni­pu­lea­ză. Știu exact cui să‑i dea drep­ta­te, când să tacă și pe cine să dea vina, iar ceea ce ține aces­te mi­cro-ma­fii în via­ță nu e doar fri­ca, ci con­ven­ția tă­ce­rii: ni­meni nu vor­beș­te des­pre gre­șe­li­le ce­lui­lalt, pen­tru că știe că mâi­ne ar pu­tea fi rân­dul lui. Din aceas­tă tea­mă se naș­te un pact in­vi­zi­bil al com­pli­ci­tă­ții care, în timp, de­vi­ne mai pu­ter­nic de­cât ori­ce re­gu­la­ment in­tern: cei care mun­cesc cu ade­vă­rat de­vin ra­pid o ame­nin­ța­re pen­tru acest echi­li­bru fals, sunt pri­viți cu sus­pi­ciu­ne, ca niș­te cor­puri stră­i­ne care tul­bu­ră li­niș­tea co­lec­ti­vă, și în loc să fie con­si­de­rați exem­ple, sunt per­ce­puți ca sur­se de di­scon­fort. Și to­tuși, pa­ra­do­xal, pe ei se spri­ji­nă to­tul. Când apa­re o cri­ză, ei sunt che­mați pri­mii. Când pre­siu­nea de­vi­ne in­su­por­ta­bi­lă, tot ei tre­bu­ie să o pre­ia. Când ceva mer­ge prost, ei re­pa­ră. Sis­te­mul știe că oa­me­nii buni nu spun „nu”, iar con­ști­in­ța, într-un me­diu lip­sit de onoa­re, este cea mai ușor de ex­ploa­tat re­sur­să.

Leadershipul inversat

   Când li­de­rii ajung să se tea­mă de oa­me­nii buni, or­ga­ni­za­ția e deja pier­du­tă, doar că ni­meni nu este pe de­plin con­ști­ent. Se vor­beș­te mult des­pre lea­der­ship mo­dern, des­pre em­pa­tie și cul­tu­ră or­ga­ni­zațio­na­lă, dar re­a­li­ta­tea ara­tă alt­fel. În mul­te lo­curi, li­de­rul nu mai este cel care in­spi­ră, ci cel care apro­bă, nu mai este cel care des­chi­de dru­muri, ci cel care blo­chea­ză ini­ția­ti­va, nu mai este cel care ca­u­tă com­pe­ten­ță, ci cel care pre­fe­ră obe­dien­ța. Sub mas­ca „echi­li­bru­lui” și a „ar­mo­ni­ei in­ter­ne”, se as­cun­de, de fapt, tea­ma de a fi eclip­sat. Așa apar ma­na­ge­rii care nu își aleg oa­me­nii în func­ție de va­loa­re, ci în func­ție de nive­lul de tă­ce­re. Cei care gân­desc prea mult de­vin „com­pli­cați”, cei care spun ade­vă­rul de­vin „in­sta­bili”, iar cei care exe­cu­tă or­beș­te de­vin „de în­cre­de­re”.

   Lea­der­shi­pul in­ver­sat nu mai mo­ti­vea­ză, ci su­pri­mă. Se con­stru­ieș­te pe com­pro­mis, pe lin­gu­șe­a­lă și pe evi­ta­rea res­pon­sa­bi­li­tă­ții. Ade­vă­ra­tul li­der nu ar tre­bui să-și ca­u­te con­for­tul în tă­ce­rea echi­pei, ci în ne­li­niș­tea să­nă­toa­să pe care o adu­ce com­pe­ten­ța. Nu­mai că me­di­o­cri­ta­tea are o ca­li­ta­te: e li­niș­ti­tă! Ea nu cere ex­pli­ca­ții, nu pro­voa­că dis­cu­ții, nu de­ran­jea­ză, însă, ve­deți voi, li­niș­tea asta e pre­lu­di­ul pră­bu­și­rii.

   Și mai exis­tă o spe­cie apar­te de li­deri lo­cali, năs­cu­tă din­tr-un sis­tem su­fo­cat de ie­rar­hii inu­ti­le: bu­ye­rul ato­tști­u­tor, di­rec­to­rul care răs­pun­de doar la te­le­fo­nul pro­priu, mi­d­d­le-ma­na­ge­rul care con­fun­dă aro­gan­ța cu au­to­ri­ta­tea. Ei sunt gar­die­nii fără ca­u­ză ai unei lumi în care pu­te­rea nu vine din re­zul­ta­te, ci din con­tro­lul ac­ce­su­lui. Sunt oa­me­nii care se hră­nesc din în­târ­zi­eri, din re­fuz, din sen­ti­men­tul că pot ține pe ci­ne­va „la ușă”.

   Am trăit‑o pe pie­lea mea. Un ast­fel de om mi‑a spus într‑o dis­cu­ție, cu un zâm­bet care voia să pară pro­fe­sio­nal: „Te chi­nui de mai bine de un an să lis­tezi ceva la noi? Per­fect! În­seam­nă că ne fa­cem trea­ba bine.” În mo­men­tul ace­la mi-am dat sea­ma cât de de­par­te s‑a dus ilu­zia pu­te­rii în lu­mea noas­tră. Când com­pe­ten­ța de­vi­ne sus­pec­tă, iar bi­ro­cra­ția e con­si­de­ra­tă pro­tec­ție, nu mai vor­bim des­pre lea­der­ship, ci des­pre dic­ta­tu­ră de bi­rou.

Epuizarea ca preț al demnității

   Exis­tă o for­mă de obo­sea­lă pe care o simt doar cei care au ră­mas ver­ti­cali într-un me­diu strâmb. Nu e o obo­sea­lă fi­zi­că, ci una mo­ra­lă, len­tă, care se acu­mu­lea­ză zi de zi din mici ne­drep­tăți, din lip­să de re­cu­noaș­te­re, din pro­mi­siuni care nu se țin și din tă­ceri care dor mai tare de­cât ori­ce re­proș. Nu te ter­mi­nă ore­le lungi, ci lip­sa de sens. Nu te do­bo­a­ră sar­ci­ni­le, ci sen­ti­men­tul că in­di­fe­rent cât de mult tragi, re­zul­ta­tul va fi ace­lași. Pen­tru că nu se re­com­pen­sea­ză me­ri­tul, ci su­pu­ne­rea.

   Oa­me­nii buni nu ce­dea­ză spec­ta­cu­los, nu fac scan­dal, nu bat cu pum­nul în masă. Ei se sting în­cet. Într‑o zi nu mai pro­pun idei, în alta nu mai co­rec­tea­ză gre­șe­li­le co­le­gi­lor, iar într‑a tre­ia vin la mun­că, dar nu mai sunt aco­lo cu ade­vă­rat. Cor­pul se miș­că, dar min­tea a ple­cat din mo­men­tul în care și-au dat sea­ma că lo­ia­li­ta­tea lor este tra­ta­tă ca un dat, nu ca o va­loa­re.

   În 14 ani de Ho­Re­Ca am vă­zut asta de ne­nu­mă­ra­te ori: oa­meni ex­tra­or­di­nari care ajung să cre­a­dă că pro­ble­ma e la ei, doar pen­tru că într-un sis­tem bol­nav com­pe­ten­ța e di­a­gnos­ti­ca­tă ca aro­gan­ță, iar se­ri­o­zi­ta­tea e pri­vi­tă ca ri­gi­di­ta­te. În timp ce cei­lalți, cei „fle­xi­bili”, cei care știu să zâm­beas­că la mo­men­tul po­tri­vit și să spu­nă „da, șefu”, sunt pro­mo­vați, apla­u­dați și pre­zen­tați drept mo­de­le de echi­pă. Epu­i­za­rea aceas­ta e, de fapt, un act de dem­ni­ta­te. E re­ac­ția na­tu­ra­lă a unui om care nu mai vrea să lup­te într‑o lup­tă ne­dreap­tă, și nu e ru­și­ne în a obo­si. Ru­și­ne e să nu-ți pese. Pen­tru că ni­mic nu uci­de mai re­pe­de o com­pa­nie, un res­ta­u­rant, o echi­pă sau o in­dus­trie de­cât pre­zen­ța fi­zi­că și ab­sen­ța mo­ra­lă.

Epilog: liniștea imposturii

   Un sis­tem care tra­ge me­reu de oa­me­nii buni și îi to­le­rea­ză pe cei sla­bi nu se pră­bu­șeș­te pes­te noap­te, se to­peș­te în­cet, în tă­ce­re, sub gre­u­ta­tea ipo­cri­zi­ei. Per­for­man­ța nu plea­că fu­ri­oa­să, plea­că epu­i­za­tă, plea­că fără zgo­mot, cu dem­ni­ta­tea ce­lor care știu că și-au fă­cut par­tea și care în­țe­leg că, într‑o lume care pre­mi­a­ză apa­ren­ța și pe­dep­seș­te con­sis­ten­ța, va­loa­rea de­vi­ne sus­pec­tă, com­pe­ten­ța de­vi­ne in­co­mo­dă, iar tă­ce­rea rămâ­ne sin­gu­rul semn au­ten­tic de bun-simț ră­mas.