by Alex Cîrțu
Sport național: demonizarea nepalezilor și indienilor
În ultimii ani, a devenit aproape un sport național să ridiculizezi și să denigrezi lucrătorii asiatici veniți în România. Se spune că „sunt murdari”, „incapabili” sau „că ne fură joburile”. Ironia este că tocmai cei care aruncă asemenea judecăți sunt aceiași oameni care, întrebați direct, refuză să ocupe posturile respective, fie pentru că le consideră degradante, fie pentru că nu se potrivesc cu imaginea pe care și-au construit‑o despre propria persoană.
Da, există și excepții — antreprenori care profită de lipsa de putere de negociere a angajaților, români sau străini, și îi obligă să lucreze ore suplimentare neplătite, să accepte salarii mai mici decât cele declarate sau să suporte tratamente abuzive. Aceste cazuri reale nu trebuie ignorate. Dar ele nu schimbă realitatea de fond: acolo unde condițiile sunt corecte, tot mai puțini români mai doresc să facă munca grea, murdară și solicitantă pe care o presupune HoReCa sau construcțiile de exemplu. Și, dacă tot vorbim de ironii istorice, să nu uităm: în anii 2000, sute de mii de români plecau în Italia și Spania pentru a culege căpșuni sau a spăla vase. Atunci italienii și spaniolii râdeau de noi, ne batjocoreau și ne priveau de sus. Astăzi, când nepalezii vin să facă exact aceleași joburi aici, noi suntem italienii și spaniolii din poveste.
Meserii „invizibile”, dar indispensabile
Românii fug de meseriile considerate „de jos”: spălatul vaselor, curățenia, liniile de producție sau munca în agricultură. Toată lumea aspiră la funcții de „manager” încă din prima zi, la statut de influencer sau la cariere „creative”. Nimic rău în aceste aspirații. Dar între timp, restaurantele, hotelurile și fabricile au nevoie de oameni care să spele, să care, să curețe, să țină roata în mișcare.
Și aici îmi permit o afirmație clară: pentru mine, bucătarul-șef și spălătorul de vase au exact aceeași importanță. Fără unul dintre ei, lanțul se rupe, iar farfuria frumos aranjată de pe Instagram rămâne murdară în chiuvetă. Ipocrizia e să ridici în slăvi platingul, dar să disprețuiești mâna care a spălat vasul pe care l‑ai așezat.
De ce îi aleg antreprenorii
Să fim clari: niciun antreprenor HoReCa nu visează la „sclavi exotici” și nu aduce nepalezi pentru accentul lor sau pentru că își dorește să transforme sarmalele într-un experiment cu garam masala. Îi aduce pentru că vin la program, rămân pe termen lung, nu dispar după două săptămâni și îi oferă patronului acea minimă stabilitate psihică de care are nevoie ca să doarmă liniștit.
Mai mult, realitatea pieței de consum din România îi obligă: clienții ies la restaurant la 22:00, stau până la miezul nopții, iar angajații trebuie să acopere ture de 12–14 ore. Într-un scenariu ideal, aceste programe ar fi împărțite între echipe duble sau triple. În realitate, lipsa oamenilor face asta imposibilă. Așa că soluția rămâne importul de muncitori asiatici. Nu pentru că sunt perfecți. Ci pentru că sunt constanți.
Ipocrizia „patrioților de Facebook”
Pe rețelele sociale abundă discursul: „Angajați români, nu nepalezi!”. Dar când pui un anunț de angajare, nu se prezintă nimeni. Disponibilitatea e doar digitală, nu și fizică. Aceiași oameni care refuză să muncească sunt cei care condamnă patronii că aleg soluția pragmatică.
Ironia comparativă
Nepalezii și indienii nu sunt angajații perfecți. Au nevoie de instruire, fac greșeli, uneori se adaptează greu la cultura locală. Dar comparația rămâne amar de clară:
Între un român care, cu o zi înainte de eveniment, anunță că „vrea liber pentru Beach, please!” — fără cerere în prealabil, fără zile de concediu rămase și fără vreo urmă de responsabilitate — și un nepalez care se prezintă zilnic la ora 9 fix, indiferent de vreme, ce alege antreprenorul?
Între un român care renunță după o săptămână pentru că „e prea greu” și un bangladeshean care rămâne doi ani pe același post — cine oferă mai multă liniște psihică celui care plătește salariile?
Haosul din trafic și realitatea din bucătărie
Sigur, nu totul e ideal. Dacă privești pe străzile din București, vei observa livratori asiatici care circulă pe contrasens, pe roșu, pe trotuare sau pe pistele de biciclete. E un haos urban care nu trebuie minimalizat și pe care, evident, nu îl încurajez. Dar paradoxul rămâne: acest haos se traduce pentru consumator în burgerul cald livrat la ușă, exact la timp.
Totuși, minusurile există și dincolo de trafic. Mulți muncitori asiatici vin fără formare profesională reală. Nu înțeleg limbajul culinar, nu pot gestiona presiunea serviciului de seară, confundă uneori condimentele sau nu sesizează detaliile de gust și plating. Uneori sunt gălăgioși, dezorganizați, greu de sincronizat în fluxul unei echipe deja formate. Alteori, lipsa de igienă personală sau neglijența în manipularea alimentelor creează tensiuni reale în bucătării.
Dar aici apare dilema antreprenorului: business-ul trebuie să continue.
Și atunci, îl adaptezi. Simplifici fluxurile. Reduci gradul de complexitate. Transformi rețetele în proceduri clare, aproape „stupid proof”. Mai tai din varietate. Sacrifici, uneori, o parte din rafinament — într‑o manieră de bun-simț — doar pentru ca roata să nu se oprească. Nu va mai merge la același nivel, dar va merge.
Nu mă adresez aici extremelor — nici muncitorilor asiatici murdari, gălăgioși sau agresivi, nici românilor exemplari, care-și fac treaba impecabil și cu demnitate profesională. Mă refer la marea zonă de mijloc, acolo unde realitatea e amestecată, iar supraviețuirea cere compromisuri controlate.
Și mai e ceva: toți bucătarii, barmanii sau ospătarii care, după ani de muncă, fac pasul către antreprenoriat ajung să înțeleagă exact asta. Se schimbă. Devine alt om cel care, odinioară, critica patronul pentru orice decizie „pragmatică”. Când lucrezi pe barba ta și înveți valoarea reală a banului — a orei pierdute, a marjei strânse, a costului unei absențe —, nu te mai uiți la business doar prin lentila pasiunii, ci prin cea a responsabilității.
Ipocrizia tratamentului dublu
Mai există o ipocrizie majoră pe care rareori o recunoaștem: aceea că nu ne-ar plăcea să primim același tratament pe care îl oferim noi azi muncitorilor asiatici. Ne revoltăm când vedem români umiliți în Italia, batjocoriți în Spania sau priviți de sus în Germania. Strigăm „rasism”, „nedreptate” și „lipsă de respect”. Dar, în oglindă, ne purtăm cu nepalezii și bangladesenii exact cum se purtau alții cu noi acum 20 de ani.
Îi tratăm ca pe o categorie inferioară, îi numim ironic „băieții cu mătura”, „livratorii pe contrasens” sau „ăia care dorm câte opt într‑o cameră”, uitând că românii au făcut exact același lucru la începuturile lor în diaspora. Diferența e doar de accent, nu de demnitate. Dacă vrem respect afară, poate ar trebui să începem prin a‑l oferi și aici.
Confortul psihic al antreprenorului
În esență, antreprenorul din HoReCa nu caută sclavi, ci liniște.
• Liniștea de a ști că mâine cineva se prezintă la muncă.
• Liniștea de a acoperi programul târziu impus de piață.
• Liniștea de a nu rămâne cu gaura în echipă fix înaintea unui eveniment.
Dacă asta înseamnă să aducă nepalezi sau indieni, o face. Nu pentru exotism, nu pentru exploatare, ci pentru că realitatea îl obligă. Forța de muncă din Asia nu este conspirație și nici sclavagism. Este soluția pragmatică la o problemă reală: lipsa constanței.
Nu ți‑a furat nimeni jobul. Antreprenorul doar a cumpărat puțină liniște, pentru că tu nu ai vrut să muncești constant. Restul sunt povești de Facebook.
